marți, 15 noiembrie 2011

COMBATEREA DISCRIMINĂRII -GHID METODOLOGIC

        
          I. Dreptul de a nu fi discriminat şi combaterea discriminării

1. Complexitatea noţiunii

          Termenul „discriminare” este curent utilizat dincolo de domeniul dreptului, al ştiinţelor umane şi politice. El a intrat în limbajul comun. Acest fapt demonstrează gradul de conştientizare, astăzi, a existenţei unei problematici a discriminării şi mobilizarea pe care obiectivul combaterii discriminării este capabil să o asigure.Utilizarea sa extensivă produce deseori confuzii cu noţiuni înrudite.
           În procesul educativ, clarificarea distincţiilor între termeni reprezintă o componentă a
înţelegerii şi a stabilizării acestora. Noţiunii fundamentale a discriminării directe i s-au adăugat şi alte câteva derivate.[1]
 - Discriminarea directă se produce atunci când o persoană este tratată într-o manieră mai puţin favorabilă decât este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o altă persoană (în special pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere, dar şi oricare altă situaţie[2]). Exemplu: unui copil bolnav HIV i se refuză înscrierea la şcoala unde, altfel, ar fi fost repartizat avându-se în vedere domiciliul său.
- Discriminarea indirectă se produce atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică
aparent neutră poate avea drept consecinţă un dezavantaj special pentru anumite persoane în raport cu ceilalţi membri ai societăţii (pe criteriile enumerate).
Exemplu:Ministerul Educaţiei, Învăţământului, Cercetării şi Sportului hotărăşte ca la orele de educaţie fizică, elevii să poarte un costum special de sport; deşi măsura „este generală”, ea dezavantajează pe elevii săraci care nu-şi pot permite o astfel de îmbrăcăminte, deloc necesară pentru participarea la activităţi sportive.
-Hărţuirea este considerată o formă de discriminare şi defineşte un comportament indezirabil care are ca obiectiv sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensiv.
Exemplu:un elev este admonestat sistematic de un profesor întrucât, având o proteză la picior, se deplasează „prea încet” până la tablă, fapt ce irită cadrul didactic.
- Instigarea la discriminare a persoanelor este o formă de discriminare.
Exemplu:directorul unui liceu insistă pe lângă unii părinţi să ameninţe cu retragerea  copiilor lor dacă Inspectoratul şcolar hotărăşte înscrierea unor elevi romi la liceul respectiv,
pe liste speciale[3].
- Victimizarea constă în orice tratament advers venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.
Exemplu: orele unui cadru didactic sunt repartizate, sistematic, în modul cel neconvenabil, din momentul când s-a plâns Inspectoratului şcolar de nereguli la unitatea de învăţământ unde lucrează.
           Nu vorbim despre discriminare atunci când diferenţa de tratament e motivată de natura activităţilor sau situaţiilor particulare ori a contextului în care se manifestă, constituind cerinţă cu obiectiv legitim, iar cerinţa este proporţională.[4]   
Astfel, rezultatele concursului desfăşurat la ocuparea unui post pot răspunde unei cerinţe legitime şi proporţionale care face diferenţa dintre candidatul sau candidata angajat(ă) şi cei
declaraţi nereuşiţi.
           
Principiul egalităţii şi discriminarea: nuanţarea definiţiilor

          Combaterea discriminării este expresia idealului egalităţii între oameni. În majoritatea contextelor „principiul egalităţii” este definit ca absenţă a oricărei discriminări directe sau indirecte. Să însemne aceasta oare obligaţia unui tratament uniform în toate condiţiile, în raport cu orice aspect identitar? Răspunsul este negativ, întrucât anumite persoane sau grupuri au nevoie să fie ajutate printr-un tratament care le dă posibilitatea să depăşească barierele personale ori sociale. Acest mod de a privi lucrurile legitimează măsurile speciale (sau pozitive)[5].
            Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie discriminare.
            Într-o formă şi mai simplă, şi mai generală ideile anterioare se sintetizează în felul
următor[6]:egalitatea în drepturi exclude discriminarea în orice sens; în acelaşi timp, egalitatea   în fapt ar putea implica necesitatea unor tratamente diferite în scopul atingerii unui rezultat care stabileşte un echilibru între diferitele situaţii.
Exemplu: dacă un elev are dificultăţi în scriere, datorită unei dizabilităţi a mâinii, este necesar să i se ofere condiţii speciale atunci când este supus examinării.
           Lumea în care trăim este diversă, ea impune persoanelor cu identităţi variabile să
interacţioneze generând comportamente de cooperare şi caritate, alteori competiţia şi atitudinea exclusivistă. Motivaţiile discriminărilor pe criterii identitare sau de opţiune sunt cel mai des sexul[7], rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasa, infectarea HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată. Combaterea discriminării are însă în vedere orice alt criteriu ce a determinat tratamentul inechitabil al unei persoane.
           Definiţiile anterioare au denumit diferite forme de discriminare (directă, indirectă, hărţuirea şi victimizarea) care sunt de evaluat în raport cu cerinţele variabile ale unui tratament „când egal”, „când diferit”. Din acest motiv a fost nevoie să se elaboreze o definiţie „aprofundată” a discriminării care pune în relief şi tipurile de acţiuni prin care se discriminează, şi scopul discriminării[8]: rolul factorilor biologici, fără legătură cu alegerile persoanei.
          
           Discriminarea constă în orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (pe
baza unuia dintre criteriile de discriminare – vezi mai sus) care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural, sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Exemplu: preferinţa arătată persoanelor fără dizabilităţi în ocuparea unor locuri de muncă unde pot lucra la fel de bine şi persoanele care suferă de un handicap.
          
           Noţiuni înrudite
           Noţiunile anterioare sunt legate de alte câteva, înrudite, cu care formează o reţea de concepte ce se sprijină unul pe celălalt.
           S-a făcut mai sus referirea la grupuri vulnerabile. Acestea sunt grupuri de persoane care, datorită identităţii lor, sunt supuse insultelor, atacurilor fizice, erodării identităţii (asimilării forţate), trăind sub presiunea marginalizării ori excluderii lor din viaţa socială. Exemple de grupuri ale căror membri suportă consecinţele vulnerabilităţii sunt romii, homosexualii, persoanele cu dizabilităţi. Cel mai des, grupurile vulnerabile sunt comunităţile aflate în minoritate. Atunci când se stabileşte o politică de combatere a discriminării, primii de avut în vedere sunt membrii minorităţilor.
           S-a invocat anterior, alături de principiul egalităţii, şi principiul egalităţii de şanse -
sau, cum mai este denumit, al oportunităţilor egale – vizând accesul la bunurile sociale
care nu sunt disponibile tuturor.
Prima regulă a asigurării egalităţii de şanse constă în introducerea unor proceduri echitabile, deci a unor reguli nediscriminatorii. Procedurile echitabile nu sunt totuşi suficiente, căci probabilitatea ca membrii diferitelor grupări identitare sau sociale să beneficieze de bunurile sociale luate în considerare poate diferi mult datorită condiţiilor de la care pleacă fiecare. Probabilitatea ca un copil de la sat sau unul rom să ajungă la doctorat este incomparabil mai mică decât probabilitatea ca acest succes profesional să fie atins de un copil ce provine dintr-o familie de intelectuali bogată, chiar dacă primilor nu li se va pune nici un obstacol la înmatriculare şi la examene.
Într-o societate diversă, membrii diferitelor grupuri identitare au şanse (oportunităţi) egale dacă probabilităţile de acces la bunurile sociale converg.
           Realizarea egalităţii de şanse presupune introducerea unor politici de reparaţie a inegalităţilor existente. Unele poartă numele de măsuri (sau acţiuni) speciale şi se referă la acele tipuri de asistenţă care protejează şi ajută persoanele aflate într-o poziţie vulnerabilă. În această categorie intră asigurarea condiţiilor pentru educaţia în limba maternă a grupurilor minoritare, finanţarea de agenţii guvernamentale menite să răspândească informaţia cu privire la drepturi egale şi nediscriminatorii, acordarea de asistenţă tehnică şi financiară persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile care doresc să fondeze asociaţii de protejare a lor ş.a.
           În cadrul politicilor de reparare a inegalităţilor existente, un loc aparte îl ocupă măsurile (acţiunile) afirmative. Acestea sunt des confundate cu măsurile speciale standard. Deosebirea de esenţă dintre măsurile speciale „obişnuite” şi acţiunile (măsurile) afirmative ţine de beneficiarul lor. De măsuri speciale se bucură persoanele ca atare: ele beneficiază de oportunităţile de studiu al limbii materne, de finanţarea iniţiativelor de asociere etc.
           În schimb, masurile afirmative vizează scăderea vulnerabilităţii grupului ca şi grup, „în ansamblul lui”.Un exemplu de acţiune afirmativă constă în introducerea unei liste de locuri separate pe care o unitate de învăţământ o pune la dispoziţia candidaţilor provenind dintr-o minoritate puternic dezavantajă. Acest tip de acţiune este utilizat curent în universităţile româneşti şi se adresează romilor. Măsura nu are în vedere beneficiul personal al celor 10 sau 30 de romi care vor urma cursurile facultăţii urmând această cale, lesnicioasă în raport cu colegii lor de altă identitate naţională. Ci apariţia, în comunitatea romă, a unei elite intelectuale capabile să asigure emanciparea întregii comunităţi. Avantajul personal al romilor care intră la facultate evitând concursul general este subsidiar, doar o consecinţă a măsurilor ce vizează îmbunătăţirea situaţiei comunităţii romă în totalitate.
Introducerea unor liste de tip “acţiune afirmativă” rămâne legitimă atâta timp cât se menţine inegalitatea de şanse. Trebuie să înceteze din momentul în care aceasta s-a realizat. În schimb, o măsură “doar” specială în favoarea persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale precum educaţia în limba maternă are o valabilitate indefinită.


2. Combaterea discriminării: valori umane, drepturi şi libertăţi

           Combaterea discriminării este rezultatul evoluţiei valorilor spre standarde din ce în ce mai nuanţate şi mai precise. Aceasta explică de ce judecarea unei situaţii reale, complexe, de discriminare implică raportarea la valori şi drepturi.
(a) Comunităţilor umane au evoluat în sensul limitării cruzimii. Astăzi,corespondentul evoluat al acestei tendinţe a luat forma unor drepturi precum dreptul la viaţă, de a nu fi supus sclaviei şi muncii forţate, dreptul de a nu fi torturat, de a nu fi supus unor tratamente degradante şi inumane (în temenii tradiţiei penale româneşti, neomenoase). Mobilizarea, astăzi, a comunităţii internaţionale şi a statelor ca atare împotriva discriminării este şi rezultatul recunoaşterii cruzimii manifestate prin comportamentele care insultă, limitează şi marginalizează.
(b) Autonomia persoanei este multidimensională, ea exprimându-se astăzi prin libertăţi precum cea la viaţă privată şi de familie, cea de gândire, conştiinţă şi religie, la exprimare, asociere şi întrunire, dreptul la căsătorie, protecţia proprietăţii, dreptul la instruire, libertatea de circulaţie. Discriminarea reprezintă şi voinţa de negare a autonomiei unor indivizi şi comunităţi, implicit, expresia voinţei de a controla viaţa persoanelor percepute ca inferioare.
Principiul egalităţii se regăseşte nu doar în interzicerea discriminării, ci şi în seria de măsuri adoptate în favoarea persoanelor aflate în nevoie.
Raportarea situaţiilor de discriminare la valorile care au fondat politica nediscriminării este deseori necesară în evaluarea unor situaţii complexe. Astfel,invocarea problematicii cruzimii ne permite să înţelegem de ce o discriminare radicală şi sistematică ajunge să aibă natura unui tratament degradant. Referirea la autonomia persoanei explică de ce în cazul unor minoritari, precum maghiarii, existenţa unor instituţii şcolare monoetnice este legitimă, în timp ce în cazul altora, precum romii, se dovedeşte inacceptabilă. Sau, de ce în numele egalităţii nu e suficient să incluzi persoane cu dizabilităţi în locuri de muncă, ci e nevoie de măsuri la nivel comunitar, precum asigurarea, de către primării, a locurilor de trecere, la capete de străzi, necesare scaunelor cu rotile.

3. Legi care combat discriminarea

           Există numeroase convenţii internaţionale (înţelegeri între state; tratate) care combat discriminarea, iar acestea au putere directă în dreptul nostru intern[9].
Constituţia României consacră, în litera şi în spiritul ei, egalitatea cetăţenilor şi interdicţia discriminării. Conform legii fundamentale, legile şi autorităţile publice tratează cetăţenii „fără privilegii şi fără discriminări”; România e patrie a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebiri, prin garantarea dreptului la identitate şi prin recunoaşterea unor drepturi ale minorităţilor naţionale.
           Legea de bază care defineşte în detaliu situaţiile de discriminare şi măsurile de combatere a lor, referinţa oricărei acţiuni concrete împotriva deosebirilor, excluderilor, restricţiilor sau preferinţelor ilegitime este Ordonanţa Guvernului nr. 137 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, adoptată în anul 2000 şi amendată în anul 2008. O altă normă dedicată în întregime problematicii discriminării, de data aceasta în relaţiile de gen, este Legea nr. 202 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi care pune accentul pe măsurile de promovare a egalităţii de şanse şi de tratament
adoptată în anul 2002.
           Politica nediscriminării pe motive de gen este atât de solicitantă,încât s-a simţit nevoia detalierii legii cadru de mai sus. În luna iunie 2007 a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă nr. 67 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială.
           În luna mai 2008 a adăugat Ordonanţa de Urgenţă nr. 61 privind implementarea principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii.
          Există şi o a treia normă internă dedicată integral asigurării egalităţii de şanse unei categorii departe de această aspiraţie: Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Este relevant pentru problematica mai largă a grupurilor vulnerabile care sunt mijloacele pe care această lege le consideră necesare pentru protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (art. 3) : a) respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului; b) prevenirea şi combaterea discriminării; c) egalizarea şanselor; d) egalitatea de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă; e) solidaritatea socială; f)responsabilizarea comunităţii; g) subsidiaritatea; h) adaptarea societăţii la persoana cu handicap; i) interesul persoanei cu handicap; j) abordarea integrată; k) parteneriatul; l) libertatea opţiunii şi controlul sau decizia asupra propriei vieţi, a serviciilor şi formelor de suport de care beneficiază; m) abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii; n) protecţie împotriva neglijării şi abuzului; o) alegerea alternativei celei mai puţin restrictive în determinarea sprijinului şi asistenţei necesare; p) integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi şi obligaţii egale ca toţi ceilalţi membri ai societăţii.
           Cele trei norme de mai sus dedicate în întregime problematicii discriminării şi oportunităţilor egale li se adaugă prevederile menite să combată discriminarea răspândite în legi sectoriale precum:Legea educaţiei naţionale;Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie; Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială; Codul penal al României; Legea nr. 4 din 2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive;

4. Discriminarea ca încălcare a unui drept fundamental

            Cetăţenii României, instituţiile statului ca şi persoanele care se află sub jurisdicţia statului român se bucură de protecţia Convenţiei europene a drepturilor omului (CEDO),cel mai elaborat instrument internaţional dedicat protecţiei drepturilor fundamentale.Relevanţa normelor definite de Convenţie nu se datorează doar valorii enunţului lor, ci şi,esenţial, jurisprudenţei[10] dezvoltate în timp prin aplicarea Cedo de către statele membre ale Consiliului Europei. Importanţa Convenţiei europene este legată şi de existenţa unui sistem foarte puternic de control: posibilitatea acordată persoanelor aflate sub jurisdicţia ţărilor membre ale Consiliului Europei care se simt victime ale încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, de a se adresa unei instanţe supranaţionale, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO), ale cărei decizii sunt obligatorii; posibilitatea de sancţionare a statului care nu aplică hotărârile CEDO, de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (prin suspendare sau excludere din Consiliu).
Dreptul la discriminare şi garantarea acestui drept apar în două articole ale Cedo:
Articolul 14 (Interzicerea discriminării):
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Protocolul nr.12 la CEDO (Interzicerea generală a discriminării):
1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre
motivele menţionate în § 1.
          Întrucât Convenţia europeană a drepturilor omului şi CEDO reprezintă cele mai înalte autorităţi în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, legislaţia privitoare la aplicarea principiului nediscriminării, ca şi activitatea şi deciziile diferitelor instituţii implicate în combaterea discriminării trebuie raportate la hotărârile CEDO. Astfel, în momentul în care CNCD sau CNA iau o măsură care restrânge un drept pentru a împiedica acte de discriminare, li se cere, la nivel principial, să urmeze procedura impusă de CEDO: să evalueze dacă restrângerea este prevăzută de lege; dacă are un scop legitim; dacă este necesară într-o societate democratică, ceea ce înseamnă că este proporţională şi rezonabilă etc.

5. Instituţii dedicate combaterii discriminării

         Normele sunt însoţite de instituţii. Atunci când se produce o încălcare a regulilor, fie
adoptate la nivel naţional sau internaţional, instituţiile sunt chemate să dea alarma, să ceară revenirea la conformitate, să sancţioneze. În plus, instituţiile merg dincolo de veghea asupra normelor, putând introduce politici care să le întărească şi să ajute la atingerea scopurilor lor.
În România, instituţia centrală a combaterii discriminării este CNCD.Atribuţiile Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării includ: prevenirea faptelor de discriminare (prin realizarea de campanii de informare, cursuri de formare, finanţarea de proiecte, realizarea de studii şi rapoarte); medierea faptelor de discriminare între părţile implicate într-un caz de discriminare; investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare (primind petiţii sau autosesizându-se şi hotărând asupra măsurilor); monitorizarea cazurilor de discriminare; acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării prin explicarea legislaţiei, îndrumarea depunerii a petiţiei ş.a.
Încălcarea de către statele părţi ale obligaţiilor lor de a respecta drepturile şi libertăţile enunţate de Convenţia europeană a drepturilor omului poate face obiectul unor petiţii la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această instanţa supranaţională judecă petiţiile, hotărăşte ca a avut loc, sau nu, o ingerinţă în exercitarea unui drept şi eventual,hotărăşte plata de daune în favoarea petentei.
              
                       II.Cauze discriminare.Studii de caz


           Situaţiile pe care le considerăm a fi de natura “discriminării” trebuie confirmate printr-o metodă. Eventual, aplicarea metodei va duce la concluzia că impresia noastră, de a fi descoperit un caz de discriminare, nu a fost corectă. Alteori, deşi natura discriminatorie a unei întâmplări e indiscutabilă, nu există dovezile necesare pentru a o susţine. Dacă nu există posibilitatea dovedirii, nu e de acceptat nici o măsură împotriva presupusului “vinovat”. Sunt situaţii în care marea bătălie în ce priveşte tratarea unui caz de discriminare se duce pentru a găsi probele. Într-o mulţime de cazuri, discriminarea se află sub ochii noştri, dar ne-am obişnuit cu ea şi nu o vedem. În alte cazuri, este dificil să distingem în ce măsură “deosebirile”, „excluderile”, „restricţiile” sau „preferinţele” sunt motivate, sau nu; chiar specialiştii ajung la concluzii diferite. Ori din contră, tratarea unor situaţii cvasiidentice de către judecătorii care creează jurisprudenţa europeană simplifică analiza situaţiei presupuse a fi de discriminare: preluarea soluţiei judecătorilor europeni nu e doar înţeleaptă, ci chiar obligatorie. În România, principala sursă a analizei cazurilor de discriminare este Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Întrucât jurisprudenţa acestuia a fost fluctuantă
în timp, hotărârile CNCD au trezit de multe ori criticile unor specialişti. Având în vedere acest context, în cele ce urmează prezentăm şase studii. Ele au fost selectate astfel încât să ofere o paletă largă asupra situaţiilor de discriminare, a raţionamentelor prin care se evaluează natura faptelor, a posibilelor controverse ce pot apărea în jurul calificării unui act drept discriminatoriu.

1.Discriminarea cadrelor didactice care predau în mediul rural
1.1. Expunerea cazului de discriminare
Petiţie expediată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în data de 9 aprilie 2004
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul, E.M., domiciliat în Buzău […], vă rog ca, în baza prevederilor art. 16 alin (1) din Constituţia României şi ale Ordonanţei nr. 137/ 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, modificată şi completată prin Legea 48/ 2002 şi prin Ordonanţa nr. 77/ 2003 (aprobată prin Legea 27/ 2004), să anulaţi, potrivit dreptului comun, situaţia creată prin discriminarea în privinţa pretransferului cadrelor didactice (din mediul rural în mediul urban) şi să luaţi măsurile necesare pentru armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative în vigoare.Astfel, potrivit prevederilor art. 15 din Metodologia de mişcare a personalului didactic din învăţământul preuniversitar (Anexă la Ordinul M.E.C.T. nr 5644 din 11.XII.2003) "pretransferarea personalului didactic se face în limitele aceluiaşi regim de mediu (rural- rural, urban- urban) sau din mediul urban în mediul rural". Prevederile, care contravin principiului egalităţii de tratament şi al nediscriminării, sunt preluate din art. 10, alin (1) al Legii 128/ 1997 privind Statutul personalului didactic şi se aplică şi în cazul transferului pentru restrângere de activitate.
Întrucât în anul şcolar 2003- 2004 sunt titular la Grup Şcolar Industrial Berca, prin articolele sus menţionate mi se interzice pretransferarea (pentru stabilirea în localitatea de domiciliu) pe unul dintre posturile existente în oraşul Buzău pentru anul 2004/ 2005, interdicţia respectivă constituind o discriminare negativă. Cerinţele examinării pentru titularizare au fost aceleaşi şi pentru cadrele didactice care au fost repartizate în mediul urban cât şi pentru cele care au fost repartizate în mediul rural, nota minimă necesară fiind, indiferent de regimul de mediu, 7.Sunt de înţeles politicile unui guvern de a promova învăţământul în mediul rural, dar soluţiile nu trebuie să prevadă discriminări negative – fapt, de altfel, reglementat prin legislaţia internaţională, prin Constituţia României şi prin legislaţia naţională – ci, eventual,acţiuni afirmative. […]
1.2. Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării
Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării întrunit în data de 19.07.2004 a dezbătut petiţia nr. 901/ 15.04.2004 […], având ca obiect pretransferul cadrelor didactice din mediul rural în mediul urban. Petentul este profesor titular la Grupul Şcolar Industrial Berca şi a dorit să se pretransfere în oraşul Buzău. Potrivit prevederilor art. 15 din O.M.E.C.T. nr. 5644/ 11.12.2003 privind Metodologia de mişcare a personalului didactic din învăţământul preuniversitar, pretransferarea personalului didactic se face în limitele aceluiaşi regim de mediu (rural – rural, urban – urban, urban – rural). Potrivit metodologiei de anul trecut de organizare a examenului de titularizare, media minimă care trebuie obţinută la examenul de titularizare este 7, indiferent de regimul de mediu. Situaţia era diferită în urmă cu câţiva ani, când pentru titularizare în mediul urban era necesară media minim 7, iar pentru
titularizare în mediul rural media minimă era 5. Dacă se obţinea media sub 7, dar peste 5,
profesorul se putea titulariza în mediul rural, dar fără a se putea pretransfera în mediul urban. Petentul a avut la examenul de titularizare media 7,40 (şapte, 40%).
            O echipă a C.N.C.D. [...], s-a deplaşat la data de 26.04.2004 în oraşul Buzău pentru verificări. La Inspectoratul Şcolar Judeţean a discutat cu dl inspector general G.B. Acesta a explicat că transferul cadrelor didactice se efectuează în unităţi şcolare echivalente sau într-o treaptă inferioară în limitele aceluiaşi regim de mediu. Propunerea echipei de investigare a fost aceea de a discuta cu reprezentanţii Ministerului Educaţiei (MEC). Prin adresă către M.E.C. s-au solicitat date suplimentare referitoare la situaţia prezentată. Ministerul la data de 15.07.2004 şi a comunicat temeiul legal al pretransferării şi transferării personalului didactic, respectiv art. 15 din O.M.E.C.T. nr. 5644/ 2003.
În drept, conform art. 2 alin 1 din O.G. 137/ 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată cu modificări prin Legea 48/ 2002 şi modificată prin O.G. 77/ 2003, aprobată prin Legea nr. 27/ 2004, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrangerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice. [...]
Examinând conţinutul petiţiilor, dispoziţiile legale incidente constată că faptele prezentate sunt fapte de discriminare.
C.N.C.D. nu poate emite hotărâri normative cu caracter obligatoriu pentru alte autorităţi şi nici nu se poate substitui activităţii acestora. De aceea, Colegiul Director al C.N.C.D. recomandă Ministerului Educaţiei şi Cercetării să iniţieze procedurile de modificare a legii statutului personalului didactic în sensul eliminării acelor prevederi cu caracter discriminatoriu.

2. Discriminarea în educaţie a copiilor romi prin segregare[11]
2.1. Segregarea în educaţie a copiilor romi. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
În cauza D.H. şi alţii v. Cehia, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a primit o plângere cu privire la plasarea copiilor de etnie romă în şcoli pentru copii cu nevoi speciale
(dizabilităţi mentale), în primă instanţă, Camera secundă a Curţii Europene a decis că nu a
existat un act de discriminare[12]. Reclamanţii au susţinut că diferenţa de tratament în cauză
a constat în înscrierea copiilor de etnie romă în şcoli pentru nevoi speciale, fără o justificare, primind o educaţie în mod substanţial inferioară celei asigurate în sistemul comun de învăţământ. În consecinţă, copiii romi nu au mai avut acces la educaţia secundară, alta decât cea asigurată în centrele de formare vocaţională. În plus, au fost afectaţi psihologic, ca rezultat al etichetării „stupid” sau „retardat”.
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a arătat că în situaţia în care o politică sau o măsură generală are efecte disproporţionale de natură a prejudicia un grup de persoane, măsurile în speţă ar putea fi considerate discriminatorii chiar dacă acestea nu vizează ca obiectiv grupul respectiv de persoane. Curtea a reţinut în cazul dat că regulile aplicabile plasării copiilor în şcoli speciale nu se referă la originea etnică a copiilor, cât urmăresc scopul legitim de adaptare a sistemului educaţional la nevoile şi aptitudinile copiilor cu dizabilităţi.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că părinţii aplicanţilor nu au întreprins nicio acţiune împotriva plasării copiilor lor a şcoli speciale. Aceasta, deşi au primit o decizie scrisă prin care au fost informaţi cu privire la plasarea copiilor în şcoala cu nevoi speciale.
În unele situaţii, părinţii înşişi au solicitat înscrierea sau menţinerea copiilor în şcoala respectivă. În ceea ce priveşte argumentul lipsei de „informare” a consimţământului parental, Curtea a precizat că este responsabilitatea părinţilor, ca parte a obligaţiilor naturale, de a asigura educaţia ce urmează a fi primită de copiii lor, de a afla care sunt oportunităţile educaţionale oferite de stat, de a se asigura cu privire la cunoaşterea datei în care şi-au exprimat consimţământul cu privire la plasarea copilului într-o anumită şcoală. Iar, dacă este necesar, să atace decizia prin care se stabileşte plasarea, când a fost emisă fără consimţământul său. Deşi CEDO a luat act de faptul că reclamanţilor le-ar fi lipsit informaţii cu privire la sistemul educaţional, judecătorii au susţinut că aspectele cauzei nu duc la concluzia că plasarea copiilor romi în şcoli speciale a constituit un rezultat al prejudecăţilor rasiale de natură discriminatorie.
            Soluţia Curţii de primă instanţă a fost atacată, cauza fiind deferită Marii Camere, care s-a pronunţat ulterior stabilind existenţa unui act de  discriminare.[13] CEDO a găsit căexistă o discriminare indirectă a copiilor de etnie romă care au fost plasaţi în şcoli pentru copii cu nevoi speciale[14]. Testele utilizate pentru a stabili capacitatea de învăţare saudificultăţile copilului au fost aplicate elevilor indiferent de originea etnică, dar au constituit subiectul unor dezbateri ştiinţifice continue. În opinia Marii Camere, există pericolul ca testele efectuate să fi fost părtinitoare, căci rezultatele nu au fost analizate din perspectiva particularităţilor şi a caracteristicilor copiilor romi. Ca urmare, rezultatele testelor în urma
cărora s-a realizat plasarea în şcoli speciale nu oferă o justificare obiectivă şi rezonabilă.
         În opinia guvernului reclamat, existenţa consimţământului constituise factorul decisiv fără de care copii nu puteau fi plasaţi în şcolile speciale. Marea Cameră a considerat ca nesatisfăcătoare capacitatea părinţilor romi de a analiza toate aspectele situaţiei date şi a consecinţelor ce rezultau din acordarea consimţământului, având în vedere apartenenţa la o comunitate dezavantajată şi deseori cu educaţie precară.Consimţământul fusese exprimat printr-o semnătură pe un formular completat parţial, care nu conţinea informaţii despre alternativele disponibile sau diferenţele între şcolile cu curricula specială şi cele din sistemul comun. La rândul lor, autorităţile locale nu s-au asigurat că părinţii romi au primit toate informaţiile necesare pentru a lua o decizie informată, sau că sunt conştienţi de consecinţele deciziei asupra viitorului copiilor.
          Judecătorii europeni au considerat că părinţii romi s-au confruntat cu o dilemă: să aleagă sistemul comun de învăţământ necorespunzător diferenţelor sociale şi culturale în care copii romi riscau izolarea şi ostracizarea, sau şcolile pentru copii cu nevoi speciale unde
majoritatea erau romi. Marea Cameră a arătat că procedurile instituţionale din educaţie ar fi trebuit să garanteze luarea în considerare, de către stat, a nevoilor speciale ale copiilor romi, ca membrii ai unei clase dezavantajate. În consecinţă, aceştia au primit o educaţie care le-a compromis dezvoltarea personală. Marea Cameră a decis, cu 13 voturi din 4, că tratamentul diferenţiat în cauză nu a avut o justificare obiectivă şi rezonabilă, întrucât nu a existat un raport de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate. Legislaţia aplicată a avut un efect disproporţionat de natură a prejudicia comunitatea romă.
          Reclamanţii, ca membri ai acestei comunităţi, au suferit un tratament discriminatoriu.[15]Fiecare a plicant a primit câte 4,000 Euro pentru daune morale şi 10,000 Euro pentru cheltuielile globale.
Cauza Orsus şi alţii v. Croaţia[16] a privit tratamentul diferit aplicat copiilor romi prin plasarea în clase separate a romilor exclusiv pe criteriul originii etnice. Reclamanţii au considerat că şansele de acces ale copiilor romi la ciclul superior de educaţie au fostinferioare în raport cu educaţ ia primită în ciclul elementar, de vreme ce curricula a fost cu până la 30% mai redusă în raport cu cea asigurată în clasele comune.
Camera Secundă a Curţii Europene a considerat că în speţă nu a existat discriminare.           Judecătorii europeni au considerat că reclamanţii nu au fost privaţi de dreptul de a frecventa şcoala şi de a primi o educaţie, fiind de acord cu instanţele naţionale de judecată care au statuat echivalenţa dintre curricula şcolară asigurată în clasele separate(de romi) şi cea asigurată în clasele paralele din aceeaşi şcoală. A reţinut şi faptul că transferul dintr-o clasă formată doar din romi într-o clasă mixtă constituia o practică regulată. În condiţiile în care unii dintre reclamanţi au frecventat clase separate şi alţii clase mixte, sau doar clase separate, nu ar fi existat nici un indiciu că reclamanţii sau părinţii acestora ar fi solicitat vreodată transferul într-o clasă mixtă sau că ar fi obiectat cu privire la plasarea copiilor în clase formate exclusiv din romi.
           În motivarea sa, CEDO a făcut o trimitere directă, în mod constant, la cauza D.H şi altii v. Cehia pentru a arăta că speţa împotriva Croaţiei este diferită şi întrucât romii nu aveau cunoştinţe de bază ale limbii croate. Acesta ar fi fost un motiv justificat ca să fie plasaţi în clase separate după înscrierea în sistemul comun de învăţământ. Spre deosebire de plasarea copiilor romi în şcoli pentru dizabilităţi mentale datorită capacităţilor intelectuale inferioare, măsurile în discuţie au fost considerate în mod semnificativ diferite, din punctul de vedere al naturii şi al severităţii. Guvernul croat a susţinut că sistemul aplicat avea în vedere asigurarea unui proces flexibil de trecere de la clase separate la clase regulare. Deşi Curtea de la Strasbourg a reţinut că o asemenea practică nu exclude orice formă de arbitrariu, totuşi a considerat rezonabilă trecerea de la sistemul de clase separate la clase regulare fără formalităţi.
           CEDO a reiterat că intră în marja de apreciere a statelor politici precum formarea de
clase separate sau a diferitelor tipuri de şcoli pentru copii cu dificultăţi şi implementarea unor programe educaţionale speciale care să răspundă unor nevoi speciale. Plasarea iniţială a aplicanţilor în clase separate a fost bazată pe lipsa cunoaşterii limbii croate şi nu pe baza originii rasiale sau etnice, fiind justificată. Soluţia Curţii în primă instanţă a fost atacată, fiind deferită Marii Camere. Aceasta a stabilit, cu 9 voturi pentru şi 8 contra, deci foarte strâns, că separarea elevilor romi în clase speciale a reprezentat o discriminare.[17]
Curtea a acordat fiecărui aplicant din cei 15 câte 4,500 Euro pentru daune morale şi 10,000 Euro pentru cheltuielile globale.
În cauza Sampanis şi alţii v. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 14 împreună cu art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie[18] cu privire la neasigurarea înscrierii într-un an şcolar al reclamanţilor şi plasarea acestora în clase speciale, într-o anexă a şcolii principale, pe criteriul originii rome. După înscrierea unui număr de 23 de copii romi în şcoala primară, între care şi reclamanţii, părinţii copiilor neromi au organizat un protest public, au blocat şcoala şi au solicitat transferarea copiilor romi în altă clădire. Poliţia a intervenit pentru a menţine ordinea şi pentru a preveni săvârşirea unor acte ilegale împotriva copiilor. Părinţii copiilor romi au susţinut că au semnat, sub presiune, o declaraţie scrisă de profesorii şcolii prin care şi-au exprimat acordul transferării copiilor într-o clădire anexă construită din materiale prefabricate, unde au format trei clase preparatorii.
Curtea a susţinut că autorităţile competente ar fi trebuit să recunoască particularităţile cazului şi să faciliteze înscrierea copiilor romi chiar dacă unele documente administrative nu erau disponibile la un moment dat. Vulnerabilitatea comunităţii rome face necesară acordarea unei atenţii particulare la nevoile acesteia, inclusiv faptul că principiul non-discriminării presupune, în anumite circumstanţe, o diferenţă de tratament menită să corecteze inegalităţi.
            CEDO a arătat că autorităţile competente nu au adoptat un criteriu unitar şi clar în selectare a copiilor ce urmau a fi înscrişi în clase preparatorii. Guvernul grec nu a prezentat testele care ar fi fost aplicate copiilor în cauză pentru a evalua capacităţile acestora sau potenţiale dificultăţi de învăţare. Deşi obiectivul declarat al claselor preparatorii îl constituia atingerea unui nivel care să permită ulterior copiilor să fie incluşi în clasele comune, guvernul nu a oferit nici un exemplu în care aceasta să se fi întâmplat. Nu a fost indicat vreun test de evaluare al copiilor romi, aplicat în mod periodic, prin care să se stabilească obiectiv şi nediscriminatoriu capacitatea de a urma clase comune. Un asemenea sistem ar fi sugerat părinţilor romi că selecţia şi plasarea copiilor în clasele preparatorii nu are drept considerent obiectivul segregării. Guvernul grec ar fi trebuit să aibă în vedere situaţia părinţilor romi, care nu aveau capacitatea de a analiza consecinţele ce rezultau din acordarea consimţământului cu privire la transferarea într-o clădire separată. Reiterând importanţa fundamentală a interzicerii discriminării rasiale, Curtea a considerat că posibilitatea de renunţare la dreptul de a nu fi discriminat nu este acceptabilă. Drept urmare, în ciuda eforturilor autorităţilor de a asigura educaţia copiilor romi, condiţiile de înscriere a acestora şi plasarea în clase speciale preparatorii, într-o anexă din materiale prefabricate, separat de clădirea principală a şcolii, reprezintă discriminare pe criteriul originii etnice.

2.2. Jurisprudenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi problematica segregării copiilor romi în educaţie

           În România, cel mai frecvent criteriu de repartizare a elevilor pe clase este preferinţa părinţilor. În unele cazuri, preferinţa părinţilor include refuzul părinţilor neromi de a-şi înscrie copiii în clase în care sunt numeroşi elevi romi. În alte cazuri, elevii romi preferă să fie menţinuţi în clasele segregate, iar alteori părinţii romi preferă ei înşişi o şcoală segregată datorită apropierii de comunitatea de romi.
Un alt criteriu de repartizare este reprezentat de rezultatele şcolare ale elevilor. Nefrecventarea prealabilă a grădiniţei reprezintă un criteriu de segregare la nivelul claselor, iar o altă regulă este reprezentată de testele şcolare aplicate la sfârşitul clasei a IV-a. Alte criterii de repartizare sunt repetenţia şi momentul înscrierii în şcoală, repartizarea în funcţie de domiciliul elevului, limba de predare, repartiţia aleatoare etc[19]
           Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost sesizat cu privire la diferite situaţii de segregare a copiilor romi, prin plasarea acestora fie în clădiri anexe ale şcolii sau situate în afara şcolii, înscrierea în clase separate în aceeaşi clădire, preluarea şi respectiv mutarea în clase separate în ciclul ulterior de învăţământ, plasarea în şcoli pentru copii cu nevoi speciale.
Prima plângere vizând segregarea şcolară adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost Romani CRISS v. Şcoala Cehei. Colegiul Director a reţinut că în şcoala respectivă funcţiona o clădire principală în care se aflau clase formate exclusiv din copii români, iar într-o clădire anexă, separată de clădirea principală, funcţionau clase formate exclusiv din copii romi. În considerentele hotărârii sale, Colegiul a luat act de faptul că împărţirea în clase diferite „nu se face potrivit calificativelor obţinute de-a lungul anilor”, iar condiţiile diferite pentru desfăşurarea orelor de curs „sunt mai bune în clădirea principală decât în clădirea anexă”.[20] Şcoala a fost sancţionată cu avertisment.
           Colegiul Director a considerat că nu exista o justificare obiectivă a tratamentului în
discuţie, fără a analiza dacă în cauză ar fi existat un raport de cauzalitate directă între originea etnică a copiilor romi şi condiţiile de studiu diferite. Hotărârea Colegiului indică doar că elevii romi din clasele V-VIII provin dintr-o anumită localitate, ceea ce prezumă faptul că aceştia au fost preluaţi în şcoală în structura omogenă constituită în ciclul anterior şi menţinuţi ca atare ulterior. Această practică este des invocată de autorităţi în cazurile de segregare. Meritul deciziei constă în faptul că la doar şase luni după funcţionarea efectivă a Consiliului director al CNCD[21]s-a pronunţat primă hotărâre a unei instituţii publice din România prin care segregarea copiilor romi în sistemul educaţional a fost calificată drept
faptă de discriminare.
În cauza C.C v. Şcoala Patroaia V., petenta a sesizat Consiliul cu privire la constituirea unei clase formate din elevi romi, într-o clădire separată de Şcoala Generală, respectiv în sala de spectacole a grădiniţei locale. Colegiul a reţinut, după o investigaţie pe teren, că şcoala are 160 de elevi şi dispune de 4 săli de clasă în care se fac ore dimineaţa şi după-amiaza. În clădirea principală învaţă copii de etnie romă din comunitatea petentei cât şi din altă comunitate, iar clasa separată menţionată în petiţie era formată din elevi de etnie romă. Colegiul director al CNCD a apreciat că separarea clasei în altă clădire decât cea a şcolii nu este de natură discriminatorie, pentru că „în celelalte clase există elevi aparţinând acestei etnii, atât din satul V. (P.G) cât şi din P.V....”[22]
           Situaţia invocată pare similară cu speţa CRISS v. Cehei, petenta invocând condiţiile de învăţământ inferioare pentru elevii din clasa a V-a de etnie romă care studiau separat: sala de spectacole a grădiniţei unde învăţau nu avea asigurată, pe timpul iernii, încălzirea; uşa de intrare era improvizată, bătută cu o tablă de fier şi cu ferestre sparte. Deşi raportul de investigaţie al CNCD confirmase situaţia invocată de petentă, că „spaţiul alocat acestei clase are destinaţie de sală de spectacole şi nu corespunde unor cerinţe minime de desfăşurare a învăţământului gimnazial”, totuşi a considerat că „aspectele sesizate nu se confirmă”. În mod inexplicabil, hotărârea Colegiului nu a luat în considerare susţinerile Primăriei locale care arată că „din discuţiile şi cererile formulate de unii părinţi ai elevilor clasei a V B sub aspect că în această clasă sunt numai copii romi, Primăria a încercat să dialogheze cu directorul şcolii pentru a găsi o soluţie”. Autoritatea locală îşi exprimase părerea că „...separarea copiilor romi în clasa a V-a Pătroaia V. nu este normală şi nici benefică atât copiilor cât şi procesului de învăţământ”. Or, această susţinere arăta că situaţia segregării fusese sesizată chiar la nivelul autorităţilor locale, care considerau separarea pe criteriul etnic inacceptabilă.
Colegiul director a abordat cazul dintr-o perspectivă extrem de restrictivă, sprijinindu-se probabil pe ideea că, în speţă, nu există o separare absolută, similară cazului CRISS v. Cehei. Deşi confirmă separarea copiilor romi şi condiţiile de studiu diferite, hotărârea omite să ofere o justificare obiectivă şi rezonabilă în atingerea unui eventual scop legitim care să motiveze separarea copiilor romi într-un corp de clădire străin al şcolii şi impropriu învăţământului. Aceasta, în timp ce Colegiul director al CNCD aplicase o sancţiune contravenţională de 5 milioane lei vechi directorului şcolii în urma refuzului acestuia de a oferi informaţii şi explicaţii în vederea desfăşurării investigaţiei.
          Alte două cazuri soluţionate de CNCD în 2006 au ridicat aspecte de fond în ce priveşte tratarea claselor separate în cadrul aceluiaşi corp de clădire ca formă de discriminare. În cazul European Roma Rights Center, Romani CRISS şi Fundaţia Umanitară Hochin v. Şcoala “Ion Creanga”, petenţii au sesizat Consiliul cu privire la separarea elevilor romi de clasa a V-a de colegii lor români sau lipoveni în anul şcolar 2003-2004. Copiii romi proveneau dintr-o altă şcoală, iar procesul educaţional se desfăşura, au susţinut petenţii, în condiţii materiale de studiu inferioare, ceea ce i-au făcut să solicite directorului şcolii transferarea acestora în alte clase. Cererea lor a fost respinsă. Reclamaţii au arătat că respectiva clasă nu a fost formată distinct, ci s-a realizat o preluare a unei clase deja formate din ciclul anterior (clasele I-IV), procedură comună.Transferurile la alte clase nu s-au realizat deoarece nu au fost înregistrate cereri în acest sens, dimpotrivă părinţii exprimându-şi dorinţa menţinerii clasei compacte, în forma iniţială(cu romi). Colegiul director al CNCD a reţinut că au existat două motive de păstrare a clasei respective: studiul limbii franceze de către întregul colectiv, iar pe de altă parte, preluarea compactă a claselor formate din alte şcoli, conform procedurii standard. Colegiul a reţinut că nu au existat cereri de transferare a copiilor în clase mixte, iar atunci când astfel de cereri au fost depuse, copiii s-au retras ulterior. Ca urmare, s-a constat că aspectele sesizate nu constituie fapte de discriminare.[23]
Cazul a pus în discuţie două subiecte critice, în ce măsură „consimţământul părintelui rom” poate fi considerat o justificare pentru acceptarea segregării „în condiţii de egalitate”, respectiv o „renunţare” la dreptul de a nu fi discriminat. În aceeaşi măsură s-a pus în discuţie dacă principiul pedagogic al preluării claselor în forma de omogenitate etnică poate justifica separarea. Răspunsurile la aceste chestiuni au fost elaborate de Colegiul Director mai târziu, în jurisprudenţa ulterioară.
           Urmare a autosesizării CNCD, Colegiul director a constatat în 2006 discriminarea săvârşită prin constituirea de clase separate de clasa I-a, formate exclusiv din copii romi la Şcoala Măcin.[24] Conducerea Şcolii a fost sancţionată cu avertisment. Colegiul a reţinut că la data deschiderii anului şcolar, repartizarea elevilor de etnie romă în clasa I s-a făcut inegal, iar clasele constituite în anii anteriori au fost marcate de dezechilibre între elevii români şi elevii de etnie romă. Acest fapt a declanşat un conflict între părinţii elevilor romi care au depus plângeri la autorităţile responsabile. În considerentele hotărârii, Colegiul director a constatat că o parte din părinţii elevilor romi şi-au exprimat nemulţumirea cu privire la distribuţia inegală a elevilor pe clase, solicitând redistribuirea, în speţă desegregarea. Colegiul director a stabilit că directoarea şcolii cunoştea existenţa unei situaţii discriminatorii produse prin separarea elevilor romi de majoritari, situaţie adusă la cunoştinţă chiar de un cadru didactic printr-un referat care atrăgea atenţia că „se face discriminare etnică şi socială asupra romilor prin repartizarea la clasa I a acestor elevi”. Şi părinţii copiilor romi şi reprezentanţii romilor aduseseră la cunoştinţă conducerii că separarea copiilor romi poate constitui discriminare.
Colegiul director a reţinut existenţa unei discriminări, dar decizia a creat o ambiguitate privind natura acesteia: a fost una directă şi indirectă?
             În cauzele CRISS v. Grup Şcolar Auto şi CRISS v. Liceu Program Sportiv, Colegiul Director a încadrat pentru prima oară segregarea copiilor romi în clase separate drept discriminare directă, respectiv discriminare indirectă.[25] Colegiul director a constatat că „în structura anului şcolar, există două clase constituite exclusiv pe criteriul etniei. Acest aspect reprezintă o formă de discriminare, sub aspectul constituirii şi menţinerii claselor formate din copiii etnicilor romi. Situaţia este contrară prevederilor cuprinse în Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, a Convenţiei ONU privind drepturile copilului şi Convenţiei UNESCO privind discriminarea în educaţie”. Colegiul Director a abordat problema raportului de cauzalitate între tratamentul pus în discuţie, i.e. constituirea/menţinerea separată a claselor de studiu şi originea etnică a copiilor diferit de anii anteriori, când s-a în ce măsură măsurile în cauză sunt cumva justificate şi proporţionale.
            În opinia majoritară a Colegiul director din cauza CRISS v. Liceul cu Program Sportiv, problema segregării a fost analizată detaliat, pornind de la premisa că educaţia reprezintă unul din elementele fundamentale ale unei societăţi democratice, prin care se urmăreşte deplina dezvoltare a personalităţii umane şi întărirea respectului, a înţelegerii, a toleranţei, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Colegiul şi-a întemeiat motivarea prin prevederile conţinute în instrumentele internaţionale de drepturile omului care interzic segregarea rasială în educaţie precum şi recomandările adresate guvernelor de organismele specializate ale Uniunii Europene, Consiliului Europei şi ONU cu privire la interzicerea segregării copiilor romi în educaţie.
          Analiza cauzei a avut drept context Notificarea nr. 29323/20.04.2005 a Ministerului Educaţiei prin care s-a interzis formarea grupelor în învăţământul preşcolar cuprinzând exclusiv sau preponderent elevi romi şi a Ordinului Ministerului educaţiei nr. 1540 din 19.07.2007 privind interzicerea segregării şcolare a copiilor romi. Colegiul a reţinut că în cazul dat au fost formate clase numai de copii romi care învăţau în „spaţii improprii”. Conducerea şcolii, în consens cu cadrele didactice din şcoală, hotărâse ca elevii din clasele a II-a, a III-a şi a IV-a să rămână în clasele în care au fost iniţial până la finele ciclului primar din „raţiuni pedagogice şi de particularitate a copiilor în cauză, diferenţe din punct de vedere educaţional, cultural, datorită principiului continuităţii la clasă.”
           Majoritatea Colegiului a considerat că „trebuie avute în vedere aspectele particulare şi interesele elevilor, însă acestea trebuie raportate concomitent la principiile fundamentale ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în special din perspectiva procesului educativ oferit unor copii, precum elevii aparţinând minorităţii roma, astfel încât să se realizeze un just echilibru între interesele şcolii şi interesele elevilor, inclusiv sub aspectul unor posibile efecte discriminatorii asupra acestora.” S-a considerat că principiul continuităţii este un argument pertinent însă într-o atare situaţie trebuie reţinut întreg complexul de împrejurări care trebuie să prevină şi să evite cât de mult posibil segregarea elevilor romi, să combată ferm orice formă de segregare şcolară faţă de copiii romi şi să le asigure egalitatea efectivă a accesului la educaţie astfel încât politicile educaţionale în favoarea copiilor romi sa nu ducă la crearea unor clase separate. Transferarea copiilor romi deoarece studiau în grajdurile în care locuiau în str. F. pentru a asigura acestora condiţii igienico-sanitare propice precum şi eforturile pentru integrarea acestora în colectivul şcolii din structura Şcolii nr. 3 denotă preocuparea conducerii instituţiilor în cauză faţă de situaţia copiilor romi. Însă segregarea (separarea) a avut acelaşi efect.În opinia majorităţii Colegiului, efectul constituirii claselor exclusiv cu copii romi, menţinerea acestora şi mutarea compactă dintr-o locaţie în alta, în aceeaşi compoziţie sub aspectul apartenenţei etnice, a dat naştere circumstanţei concretizate într-un tratament diferit, care întruneşte elementul constitutiv al faptei prevăzute de art. 2 alin.1, generic deosebire, restricţie, excludere, preferinţă, şi care faţă de obiectul dedus soluţionării, s-a materializat într-o plasare separată a copiilor romi constituiţi în clase distincte, ceea ce echivalează cu segregarea acestora.
             Prin hotărârea 338/2007, Colegiul director a pus în discuţie, pentru prima oară problema realizării unui just echilibru între situaţia şi interesul copiilor romi, ca membrii ai unei comunităţi etnice dezavantajate şi interesele şcolii, considerând că principiul pedagogic al constituirii respectiv al menţinerii omogenităţii etnice a unei clase de studiu nu poate justifica per se segregarea etnică a copiilor romi. Pe de altă parte, Colegiul a reţinut că efectul constituirii, al mutării sau preluării unor clase exclusiv formate din copii de etnie roma reprezintă o formă de discriminare directă pe criteriul etniei prin care se afectează accesul inegal al copiilor romi la o educaţie de calitate, inclusiv în sensul prevederilor Ordinului Ministerului Educaţiei nr. 1540/2007 privind interzicerea segregării şcolare a copiilor romi. În mod similar, Colegiul s-a pronunţat şi în 2008, în cazul Romani CRISS v. Şcoala Josika Miklos.
Problema consimţământului părinţilor a fost repusă în discuţie în hotărârea nr. 306 din 13.05.2008, într-un caz de autosesizare al CNCD privind segregarea copiilor romi în şcoli şi grădiniţe. Un aspect interesant al cazului, dincolo de constituirea claselor separate pentru copii romi, este legat de opţiunea părinţilor de a înscrie copii la şcoala situată în comunitatea romilor spre deosebire de şcoala situată la distanţă de comunitate. Colegiul director a reţinut că părţile nu au contestat faptul că anumite situaţii au determinat împrejurări de natură a circumstanţia o separare de facto a copiilor romi, ce s-a perpetuat în timp.
           Din înscrisurile şi rapoartele depuse la dosar a rezultat că unele instituţii şcolare, grădiniţe sau şcoli, sunt frecventate de copii romi deoarece acestea sunt localizate în comunitatea romilor ori în centrul comunităţii de romi vorbitori de limba romani, spre deosebire de şcolile situate la distanţă mare de comunitate, unde numărul înscrierilor copiilor romi este redus. Colegiul a precizat că „nu se poate face abstracţie de faptul că în anumite situaţii părinţii copiilor romi preferă înscrierea copiilor în instituţiile de învăţământ plasate în cadrul comunităţii de romi spre deosebire de cele constituite la distanţe apreciabile de comunitate..., la grădiniţe cu program prelungit spre deosebire de cele cu program normal, datorită resurselor financiare limitate ... ori în grupe speciale, datorită alocării de supliment de hrană pentru copii însă faţă de aceste chestiuni de fapt, În analiza situaţiilor concrete, de la caz la caz, trebuie avute în vedere aspectele particulare şi interesele elevilor precum şi ale părinţilor, însă acestea trebuie raportate concomitent la principiile fundamentale ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în special din perspectiva procesului educativ oferit unor copii, precum cei aparţinând minorităţii rome, astfel încât să se realizeze un just echilibru între interesele şcolii şi interesele copiilor, inclusiv sub aspectul prevenirii unor posibile efecte discriminatorii asupra acestora”.[26]
Opinia Colegiului director, deşi pare a certifica opţiunea părinţilor romi de a înscrie copii în instituţii şcolare auto-segregate, arată în mod explicit că o atare situaţie nu poate justifica înlăturarea principiului nediscriminării, devreme ce interesele copiilor respectiv ale părinţilor trebuie raportate concomitent la procesul educaţional oferit unor copii aparţinând unei comunităţi dezavantajate, ceea ce presupune un just echilibru în asigurarea prevenirii oricăror efecte discriminatorii. Or, acest echilibru trebuie să aibă în vedere asigurarea oportunităţilor de şanse egale pentru copii romi din punctul de vedere al procesului educaţional, atât sub aspectul condiţiilor de studiu şi al calităţii educaţiei cât şi al asigurării
unui tratament egal în garantarea dreptului la educaţie, indiferent de originea etnică.
             Prin hotărârea nr. 733 din 11.06.2008, în cazul CRISS v. Şcoala Dumbrăveni şi alţii, Colegiul Director a constatat că separarea, respectiv mutarea (înscrierea) copiilor de etnie roma în şcoala pentru copii cu nevoi speciale constituie discriminare directă şi simultan indirectă, recomandând adoptarea unor programe de evaluare/reevaluare a copiilor încadraţi în şcolile speciale pe baza unor criterii obiective de natură a preveni constatarea unor situaţii discriminatorii pe criteriul originii etnice. Cazul vizează numărul disproporţionat al copiilor de etnie roma din şcoala cu nevoi speciale, într-un procent până la 90%.
            Colegiul Director a luat act de faptul că procedura de mutare a elevilor de la şcoli de masă la şcoli speciale este o procedură complexă, ce presupune în primul rând pe consimţământul expres al părintelui. Urmare a investigaţiilor efectuate în caz, s-a reţinut că în ultimii ani, Grupul Şcolar Dumbrăveni s-a confruntat cu o cerere sporită de şcolarizare din partea părinţilor copiilor din localitate şi comunele apropiate, care s-au prezentat direct la grupul şcolar solicitând înscrierea copiilor înaintea obţinerii unui certificat din partea Comisiei pentru Protecţia Copilului. Colegiul director a reţinut căâ această creştere este explicată prin ajutoarele de care beneficiază copiii în urma încadrării în rândul persoanelor cu nevoi speciale.
          Colegiul a considerat că sistemul de evaluare a elevilor pentru încadrarea în şcoli speciale, precum şi sprijinul financiar şi material acordat reprezentanţilor legali ai copiilor ce urmează cursurile şcolilor speciale produc efecte discriminatorii. „Astfel, statistic se demonstrează că, procentual, elevii de etnie roma reprezintă majoritatea covârşitoare a elevilor în această şcoală specială, fără a exista în toate cazurile un motiv medical,obiectiv, de natură a justifica mutarea acestora”.
Colegiul director a susţinut că în şcolile speciale, elevii trebuie încadraţi exclusiv sub imperiul îndeplinirii cerinţelor expres prevăzute de legislaţia în materie corelativ situaţiei speciale în care se află aceşti elevi, însă nu sub aspectul situaţiei socioeconomice”, recomandând adoptarea de măsuri corespunzătoare care să conducă la eliminarea efectelor discriminatorii. Recomandarea Colegiului porneşte de la ideea că încadrarea copiilor cu nevoi speciale trebuie să aibă în vedere, în mod particular, situaţia copilului din punct de vedere al capacităţilor şi dificultăţilor sale educaţionale care impun încadrarea într-o astfel de şcoală, şi nu situaţia socio-economică a familiei sale, ce nu presupune un raport de cauzalitate între starea psiho-socială şi intelectuală a copilului şi nevoia de natură a justifica încadrarea într-o astfel de instituţie şcolară specializată.
     

                





                 III.Combaterea discriminării şi procesul educativ

           Problematica discriminării ridică, mai pregnant decât alte situaţii, distincţia dintre ceea ce reprezintă educaţia-sursă-de-informaţie în materie, fără de care nu se pot evalua situaţii complexe ale raporturilor dintre persoane cu identităţi diferite şi educaţia-atitudine experienţă-discernământ. În raport cu această distincţie, educaţia combaterii discriminării           pune accentele pe următoarele obiective:
- Experienţa situaţiilor de discriminare, prin studii de caz şi, când este posibil, din realitate;
- Diferenţierea dintre valorile umane ce delegitimează discriminarea şi normele care susţin aceste valori, ultimele implicând consensul şi deci, şi compromisul politic;
-Educaţia „atitudinii” ce se realizează prin „revelarea” cruzimii, nedreptăţii, nocivităţii comportamentelor discriminatoare;
-Realizarea „discernământului” drept capacitate de a rezolva situaţii complexe, noi, ce nu au fost regăsite identic în experienţa didactică anterioară.

Competenţele legate de discriminare
În procesul de educaţie tema informaţiei – etapă necesară dar minimală – este dominată de tema competenţelor.

Cunoaştere şi înţelegere
  • Învăţarea noţiunilor legate de discriminare este primul pas, relativ simplu, întrucât tot sistemul de combatere a acestui comportament se sprijină pe câteva tipologii precum tipurile de discriminare, sau măsurile speciale în combaterea discriminării.
  • Aşezarea dreptului de a nu fi discriminat între alte drepturi şi libertăţi constituie premisa înţelegerii situaţiilor complexe, când drepturile se susţin reciproc – vezi convergenţa dintre principiul non-discriminării şi dreptul la viaţa privată -, ori se limitează reciproc – exemplul tipic fiind cel al coliziunii dintre demnitatea unuia şi libertatea altuia.
  • Cunoaşterea grupurilor vulnerabile are o influenţă directă asupra capacităţii elevilor de a distinge între comportamentele drepte şi nedrepte, ale lor şi ale celor din jurul lor.
  • Diferenţierea categoriilor supuse mai frecvent discriminării beneficiază de prezentarea lor pe o scară descrescătoare a vulnerabilităţii. Persoanele cu handicap şi HIV formează un grup ce se adresează mai intens sensibilităţii elevilor. Problematica discriminării pe motive de natura religioasa necesită un tratament mai elaborat. Între minorităţile naţionale, comunitatea roma ar fi de tratat în detaliu.
  • Este necesară informarea asupra seturilor de norme legale, întrucât elevii trebuie să ajungă în situaţia să le folosească pe acestea concret, nu doar în relaţiile informale între ei sau alte persoane, ci şi în relaţiile cu instituţiile.
  • Înţelegerea raportului dintre individ, grupul căruia îi aparţine şi societatea în ansamblul ei constituie premisa maturizării perspectivei asupra diversităţii sociale.

Comunicare şi relaţii sociale
  • Eficientă pentru stimularea comunicării în materii de discriminare este solicitarea unor studii de caz care să implice, mai mulţi elevi;
  • Un stimulent eficient al responsabilizării relaţiilor sociale ale elevilor constă în evaluarea raporturilor lor cu profesorii din perspectiva principiilor de echitate la care sunt datori ultimii;
  • Un experiment de comunicare este şi descrierea, şi deci explicitarea de către elevi, a „imaginii celuilalt” pe care în mod obişnuit nu o chestionează critic.

Managementul şi participarea
  • Un prim pas al creării unui climat de participare în clasă constă în motivarea elevilor de a se cunoaşte între ei dintr-o perspectivă identitară.
  • Mobilizarea elevilor în identificarea discriminărilor are de avut în vedere atât situaţiile care-i privesc pe ei, cât şi cazurile din comunitatea mai largăşcoală, presă etc.
  • Mobilizarea părinţilor în rezolvarea unor probleme de atitudine discriminatoare din şcoală va contribui la iniţierea (sau amplificarea) comunicării dintre elevi şi părinţii lor.
  • Un instrument al educaţiei participării sunt investigaţiile de teren, ca teme „de casă” pentru elevi.
  • Participarea elevilor este încurajată prin simularea unor contacte instituţionale, iar acolo unde acesta este motivat şi posibil, a contactului direct cu instituţiile.
  • Un program de management a tematicii discriminării constă în implicarea elevilor în exerciţii de evaluare a curriculei la materiile care oferă cel mai des materiale de cercetare a problematicii şovinismului şi xenofobiei: istorie, literatură











Bibiliografie

Gabriel Andreescu,Combaterea discriminarii,Seminar de formare,Bucureşti,2011

Gabriel Andreescu, “Spotul revistei Academia Caţavencu în lectura CNA şi CNCD.
Combaterea discriminării ca politică publică”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2,
2010, pp. 9-19.
Gabriel Andreescu, “Prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice: o bătălie pentru
viitorul învăţământului”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 4, 2006, pp. 38-57.

Gabriel Andreescu, “Libertatea de exprimare şi legislaţia de combatere a discriminării în
România”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1, 2005, pag. 5-31.

Gabriel Andreescu, Naţiuni şi minorităţi, Polirom, Iaşi, 2004.
Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – Comentariu pe articole,
Ed. C.H. Beck 2005.
Csaba Asztalos Ferenc, „Analiza diagnostic a cadrului legal şi instituţional în domeniul
egalităţii de şanse şi de gen în România”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1, 2010,
pp. 61-107.






[1] Primele trei noţiuni sunt calchiate după două instrumente ale Uniunii Europene: Directiva Consiliului 2000 / 43 / CE,29 iunie 2000, cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică (OJ L 180 - 19/7/2000); Directiva Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă (2000/78/CE).
[2] Seria de criterii este cea din art. 1 alin. 1 al Protocolului nr. 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
[3] Aceasta este o formă de “măsură afirmativă”.
[4] Vezi formularea din Directiva Consiliului 2000 / 43 / CE, 29 iunie 2000, cu privire la implementarea principiului
[5] Vezi Ordonanţa nr. 137/2000
[6] Advisory Opinion No. 64, Minority Schools in Albania, 1935, P.C.I.J. (ser. A/B), 17, p. 19.
[7] Discriminarea de sex (care vizează circa 51% din populaţia globului), ca şi rasa, dizabilitatea etc. pune în evidenţă
[8] Definiţie calchiată după Ordonanţă nr. 137/2000 (art. 2, (1)), la rândul ei urmând litera Convenţiei internaţionale
pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (art. 1 (1).
[9] Cum prevede chiar Constituţia: “art. 11 (2): Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” şi “art. 20: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

[10]  Ansamblul hotărârilor luate de instanţele de judecată, în acest caz, ansamblul hotărârilor luate de Curtea Europeană a

[11] Paragraful reprezintă o prelucrare a analizei lui Dezideriu Gergely, Segregarea copiilor romi în sistemul educaţional
românesc şi protecţia juridică împotriva discriminării”, publicată în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1/2009, pp.
35-57.
[12] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza D.H. şi altii v. Cehia, Secţia a doua, plângerea nr. 57325/00, Hotărârea
din 7 februarie 2006.
[13] Hotărârea din 13 noiembrie 2007: încălcarea art. 14 împreună cu art. 2 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
[14] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza D.H. şi alţii v. Cehia, plângerea nr. 57325/00, Marea Cameră,
hotărârea din 13 Noiembrie 2007.

[15] Contrar prevederilor art. 14 împreună cu art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
[16] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Orsus şi altii v. Croaţia, plângerea nr. 15766/03, Hotărârea din 17 iulie
2008

[17] Hotărârea publicată la 16 martie 2010: încălcarea art. 14 al Cedo şi a art. 2 al Protocolului No. 1.
[18]Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Sampanis şi altii v. Grecia, plângerea nr. 32526/05, Hotărârea din
5.06.2008, definitivă la 05.09.2008.

[19] Romani CRISS, Monitorizarea aplicării măsurilor împotriva segregării şcolare în Romania, Editura MarLink,Bucuresti 2008. Raport de cercetare realizat de Laura Surdu, in cadrul proiectului “Monitorizarea aplicării prevederilor cadrului legislativ în materie de desegregare şcolară”, finanţat de UNICEF România.
[20] Decizia nr. 218 din 23.06.2003: au fost încălcate prevederile art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 137/2000.
[21] Deşi O.G. nr. 137/2000 prevedea înfiinţarea C.N.C.D. în termen de 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al
Ordonanţei, numirea membrilor Colegiului Director s-a realizat în luna august 2002 iar activitatea propriu-zisă de
soluţionare a plângerilor, prin hotărâri pronunţate de Colegiu, a început, în mod efectiv, în anul 2003.
[22] Hotărârea nr. 256 din 14.03.2004.
[23] Hotărârea nr. 256 din 14.03.2006,
[24] Hotărârea nr. 75 din 02.03.2006.
[25] Hotărârile nr. 103 din 24.06.2007 şi nr. 338 din 03.09.2007.
[26] CNCD, Hotărârea nr. 306/2008, parag. 6.16.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu